Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Să trecem educația pe terapie intensivă!

18 Iunie 2021



Într-o țară ca România, în care analfabetismul funcțional e o altă molimă care se răspândește pe nevăzute, să vorbești despre educație este echivalent cu a vorbi despre funie în casa spânzuratului. Este foarte delicat să deslușești colțul senin de cer când norii închid amenințător orizontul, să vezi – dincolo de criticile în lanț și de neajunsuri – care e drumul spre izbăvire, spre așezarea sistemului autohton de învățământ într-o albie normală, frumos curgătoare. După 30 de ani de ezitări, bâlbâieli și răsuciri periculoase, după pleiada de 30 de miniștri la cârma Educației, suntem în fața unui sistem drastic subfinanțat, care în 2021 a primit cea mai mică felie din buget din ultimii 26 de ani, adică doar 2,5% din PIB, față de 4,3% în 2008 sau 4,1% în 2011, deși prin legea nr 1/2011 i s-ar cuveni anual nu mai puțin de 6%.

Dacă banii ar fi singura sau principala problemă a învățământului, tot ar fi ceva. Dar problemele sunt atât de multe, de complicate și de cronice, încât te poți mira de reziliența întregului sistem, de modul în care acesta supraviețuiește.
Studiul „Educația în timpul pandemiei”, realizat în aprilie 2020 de către cercetătorii SNSPA, a scos la iveală realități crunte pentru o țară membră a Uniunii Europene. Astfel, peste 30% din populația României se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar la tinerii până în 24 de ani incidența merge spre 40%. În condițiile acestea, cum putem vorbi despre un învățământ dezvoltat, când mare parte din potențialii studenți trăiesc, practic, de azi pe mâine? Este foarte trist să constați faptul că ascensiunea socială nu se mai produce în România, că tinerii de la sate au șanse extrem de reduse de a deveni, la un moment dat, studenți. Nu se îngrijorează prea mulți că sistemul național de educație nu reușește să asigure șanse egale pentru toții copiii, un acces echitabil la oportunitățile oferite pe diverse niveluri educaționale.

Ce foi de parcurs să aibă o parte din părinții limitați culturalși material, în condițiile în care peste 25% dintre angajați au contract de muncă pe salariul minim (anul acesta – 2.300 de lei brut, circa 1.400 de lei net pe lună), iar alți 15% câștigă sub 2.500 de lei brut (1.500 de lei net)? Cum să aspire copiii lor la studenție dacă taxele anuale la stat depășesc 2.000 de lei, iar la unele universități trec chiar de 4.000 de lei? Cum să bată ei la poarta universităților private, care impun, de regulă, taxe lunare de studii cât taxa anuală de la stat, iar bursele sunt fie rare, fie simbolice?

Există și alte realități care sunt trecute cu vederea, înghițite sau rostite sotto-voce. În România, o unitate școlară din trei nu dispune de grup sanitar în incintă, iar în mediul rural procentajul atinge 38%. În același timp, două treimi din totalul populației cu vârste sub 18 ani se află în locuințe supraaglomerate. Și atunci, se ridică o altă întrebare, pe cât de amară, pe atât de retorică: unde să învețe copilul, dacă nu are condiții nici acasă, nici la școală?

Programele de sprijin inițiate cu mult timp în urmă sunt de-a dreptul derizorii: 200 de euro pentru școlari din familii cu venit maxim de 250 de lei (50 de euro!) per membru. Numărul beneficiarilor din anul 2019 abia a depășit 4.000. Programele anterioare, de gen EURO 2000 (pentru achiziția de echipamente electronice), sau binecunoscutul „Cornul și laptele” au clacat dintr-un motiv foarte simplu: nimeni, niciodată, la nivel guvernamental, al administrației publice, nu a inițiat și implementat o evaluare a lor.
Nu e de mirare nici că rata de părăsire timpurie a școlii este de 15% la nivel național, iar în mediul rural nivelul se ridică la 22%. Chiar dacă România a avut, pentru perioada 2014 – 2020, o strategie privind prevenirea părăsirii timpurii a școlii, nu a reușit să o implementeze și rezultatele se văd. Tot mai mulți tineri părăsesc școala și țara, iar mulți dintre cei care rămân în sistem își bifează formal îndatoririle, traversând-o superficial.

Pandemia a fost și ea un soi de fondantă pe „coliva” sistemului. După psihoza inițială, după teamă acută și izolare prelungită, a apărut anxietatea, spiritul de zădărnicie, lehamitea, indiferența. S-a pierdut timp prețios, s-au adâncit prăpăstiile dintre școli, cadre didactice și cursanți, s-au mimat cu pricepere predarea și învățarea online, iar lipsurile logistice au fost abil escamotate. Rămâne de văzut, în următorii 2-3 ani, care sunt urmările efective ale învățământului la distanță. Decontul va fi sigur unul usturător!

Dar oricâte reproșuri și acuze ar plana pe capul sistemului național de învățământ superior, aici, acasă, se face încă școală – acolo unde există și bun simț, și responabilitate, și mijloace, dar și dorință (pasiune?) comună dascăl-învățăcel.
De zeci de ani de ani alimentăm Europa cu medici, asistente, softiști, cercetători și alți specialiști de elită pe diverse domenii de nișă. De tot atâția ani generăm, cu rânduirea de azi, campioni ai olimpiadelor și competițiilor internaționale. Suntem recunoscuți peste tot pentru talentul nostru poliglot, dar și pentru aplecarea neverosimilă către matematici sau dezvoltare de software. De mult mai mulți ani școlim studenți de pe toate meridianele, care vin și acum în România să studieze cu încredere.
Peste toate lipsurile, nedreptățile, confuziile și ezitările din sistem, învățământul românesc nici nu moare, nici nu se predă. Uneori merge ca racul, alteori cu pas de pitic, câteodată cu detente de liga întâi. Este centrul nervos al viitorului nostru, de care acum ne pasă prea puțin. Dacă nu-l înzdrăvenim urgent, la terapie intensivă, vom fi o țară de inepți, în care mai vin doar păsările călătoare.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite